Open top menu
Beth Hart la București

Beth Hart la București

O cronică scrisă de Cristi Ștefănescu, căruia îi mulțumesc din inimă.

Încă mai e acolo, în afișul cocoțat în fața bisericii Sfântu Gheorghe, în locul cunoscut generic sub numele de „Kilometrul Zero”. Privește spre mașinile ce ies dinspre bezna pasajului Unirea. Când a apărut i-am remarcat privirea de Catherine Oxenberg, descendenta familiei regale iugoslave Karageorgevici devenită celebră pentru o scurtă vreme, prin anii ’80, grație rolului Amandei Carrington din serialul american Dinasty. Numele nu spune prea multe. Nu face parte din „lumea bună” a industriei muzicale, nu este o alintată a biznisului distracției, nu se prea aude la radio. Nici măcar nu este o vedetă. Dimpotrivă. Și, cu toate acestea, afișul concertului susținut de Beth Hart pe 21 iulie la Sala Palatului era cât se poate de mare, dominând câteva dintre cele mai vizibile spații publice ale Bucureștilor.

Am trecut de câteva ori pe lângă și mi-am spus că este, cel mai, probabil, vedeta cine știe cărei telenovele despre care evident că nu aveam de unde să fi auzit pentru că 1. nu urmăresc canalele dedicate și 2. nici măcar nu am televizor.

Și-apoi, într-o noapte (a muzelor sau a centrelor culturale, nu mai țin minte exact), cineva, o prietenă, mi-a povestit despre bucuria apropiatei întâlniri cu Beth Hart, idolul oricărui om care a renăscut, vreodată. Și, după ce am ieșit încă o data din bezna pasajului Unirea, se făcu lumină. Mi-am tratat ignoranța și rușinea cu o primă infuzie de muzică – și, ca mai toată lumea care a descoperit-o în ultimele săptămâni, am căutat-o pe YouTube și am auzit-o cântând I rather be blind, clasicul (de o vârstă cu mine) scris de Fugi Jordan împreună cu Etta James pentru vocea acesteia din urmă. Așa fu voia algoritmului YouTube.

Și, iată, e 21 iulie, seara, după o zi de marți, cu mai mult sau mai puțin de trei ceasuri explodate, într-unul din fotoliile incomode ale Sălii Palatului, o sală plină ca la concertele gratis date de primării în contul viitoarei campanii electorale. Doar că lumea aceasta a plătit ceva bani să vină să o asculte pe Beth Hart povestind, așa cum se duc cei bolnavi cu sufletul să asculte un evanghelist predicând ultima speranță.

Beth Hart nu predică nimic. Beth Hart povestește. Se povestește. Și nu o face ostentativ. Nu ea este personajul principal al poveștilor pe care le spune și, mai ales, cântă. Poveștile în sine sunt personajele. Povestea fetei care abia așteaptă să părăsească marele oraș și să fugă undeva, în lume, unde să nu o știe nimeni, doar pentru a avea de unde să se întoarcă în marele oraș căruia, de fapt, îi aparține. Povestea copilei care a vrut să-și pedepsească într-un cântec tatăl pentru că a iubit o altă femeie, sfârșind prin a-i cânta cât de mult îl iubește. Povestea omului care învață soarele să răsară și care a stat lângă ea în toți anii aceștia, pentru că „dragostea a fost cu siguranță atât de generoasă cu mine”. Fără acest om bun, Scott pe numele lui, Beth Hart ar fi rămas departe de muzică, într-o perioadă nu foarte fericită a vieții ei.

Întocmai ca fata aceea care părăsește Los Angeles ca să se ascundă într-o altă lume, Beth Hart renunțase la tot și își aștepta sfârșitul. Atâta doar că Sister Heroine chiar nu știe să se ridice în picioare și să aplaude, la sfârșit. Pentru asta îți trebuie mai mult decât o evadare din viață, îți trebuie chiar mai mult decât o sală plină de spectatori – săli pline s-au mai văzut, e lumea plină de săli care răspund corect la corectitudinea artistică produsă pe scenă.

Pentru asta e nevoie de prieteni, e nevoie de o întoarcere la viață, cu fața spre ea, așa cum a făcut-o, ajutată de muzică și, mai ales, de prietenii ei, Beth Hart. Kilometrul ei zero a fost resortul altor kilometri zero, plantați cu grijă în sufletul fiecărui nou prieten câștigat cu fiecare piesă interpretată, cu fiecare poveste spusă, cu fiecare lacrimă, cu fiecare zâmbet. Ca-n blues. Ca-n viață.

Beth Hart 2

Daniela Stefan
Written by Daniela Stefan

Crescută cu muzică clasică și-ndrăgostită până în vârful urechilor de jazz-ul afro-cubanez, contemporan și cel inspirat de folclorul românesc.

No comments yet.

No one have left a comment for this post yet!

Leave a comment


× two = 16