Open top menu
Hiromi – Jazz în accelerator atomic

Hiromi – Jazz în accelerator atomic

Suntem o cultură a intuiției și a discreției, spunea, într-un interviu acordat săptămânalului Dilema, pianista japoneză Hiromi Uehara, înaintea concertului pe care l-a susținut la Sala Radio, în ultima zi a lui iunie, în seria JazzNightOut propusă bucureștenilor de Twin Arts. Vorbea acolo despre surpriza cu care a constatat că, dincolo de Japonia ei natală, oamenii își strâng mâinile și se îmbrățișează. Ceva nu cadra, în acest univers, cu obișnuința ei. În subconștient, însă, Hiromi a fost mereu mai puțin niponă decât își poate imagina. Și asta se vede pe scenă.

Se aude în ceea ce cântă. În modul în care interpretează. În acordurile alese atunci când compune. Muzica lui Hiromi coboară din pian spre ascultător, căruia îi strânge mâna înainte de a-l cuprinde într-o îmbrățișare. Sala respiră jazz, nu încape nici un dubiu – aceasta a și fost convenția în baza căreia ai ales să vii să o asculți pe Hiromi. Dar, oricât de neconvențional și surprinzător este jazzul ca stil muzical, Hiromi vine cu o sfidare în plus: compozițiile ei nu se pierd în frecușuri inutile, de-amorul dexterității și a tehnicii, improvizațiile nu sclipesc artificii de dragul strălucirii. Totul e la locul lui, mică poveste lângă mică poveste, înșiruind marele basm fermecat în care Hiromi este când fetița năzdrăvană care zâmbește ștrengărește unei note pe care tocmai a generat-o, când prințesa plutind diafan peste sala de bal pentru a coborî, iarăși, îndărăt, printre muritorii de rând, și a se face una cu clapele la care ritmurile de swing se amestecă nonșalant cu Pachelbel-ul (nu l-a cântat, marți, la București, dar Firefly, de pe albumul Alive, poate cel mai divin dintre darurile serii, este un elogiu adus Canonului în Re Major), pulsul și metrica își pierd reperele, bălăurind în căutarea reperelor portativului, fără să iasă din armonia indusă de pianistă.

Nu e de mirare că partenerii ei de scenă nu au nimic de-a face cu lumea clasică a jazzului. La bas, Anthony Jackson vine din zona blues și funk a New York-ului, pășind spre jazz pe filiera fusion. A colaborat cu Roberta Flack, cu Chaka Khan, cu Paul Simon înainte de a fi chemat pe scenă alături de Michael Petrucciani, Chick Corea (mentorul lui Hiromi, de altfel) sau Pat Metheny. Cât despre Simon Phillips, londonezul a fost 22 de ani bateristul trupei Toto și a mai cântat cu Tears for Fears, Gary Moore, Mike Oldfield, David Coverdale, The Who și Judas Priest (Toto au avut concert la București cu două zile mai devreme de Hiromi Trio Project, iar Judas Priest chiar a doua zi după).

În toată această explozie muzicală petrecută pe scena Sălii Radio, Hiromi și-a folosit degetele ca pe niște ultime ancore. A stat mai mult în picioare. A dat din mâini în toate direcțiile, a țopăit, a dansat boogie sau funk. A zâmbit tot timpul și a râs mult. Câteodată, pur și simplu, s-a întins spre marginile pianului în încercarea de a agăța o idee fugară. A fost ca-ntr-un experiment de fizică cuantică. De multe ori tumultos, în cascade de acorduri, apoi, dintr-o dată, suav, filigranat.

E o bucurie să o asculți. Și e o bucurie să o vezi, să o urmărești bucurându-se singură de ceea ce cântă, de ceea ce face. „We love you, Hiromi!”, a strigat, din ultimul rând, un domn, înaintea bisului. Nici nu ai cum să nu!

FinalUn reportaj realizat de Cristi Ștefănescu, pozele asemenea.

Daniela Stefan
Written by Daniela Stefan

Crescută cu muzică clasică și-ndrăgostită până în vârful urechilor de jazz-ul afro-cubanez, contemporan și cel inspirat de folclorul românesc.

1 Comment responses

  1. Avatar
    June 01, 2016

    Am fost la un concert de-al Hiromei la Viena in 2013. Este un deliciu sa o asculti :)

    Reply

Leave a comment


+ 9 = fifteen